Usile inguste ale lojei 15 din Teatrul Odeon se inchid in urma mea. Patrund intr-o alveola de catifea purpurie, alaturi de doua femei straine care povestesc o patanie turistica in Ungaria. A fost ultimul loc liber gasit la spectacolul "Enescu re-Imagined". Totul e fix asa cum trebuie.

Cine a ajuns la Odeon stie ca e un teatru micut, cu o capacitate intima de cateva zeci de locuri. Are un aer de eleganta clasica transferata si in atmosfera dinauntru: te astepti sa zaresti la vreuna dintre loje o coafura inalta elizabetana ori macar un monoclu odihnindu-se pe joben. Spectacolele aici se tin ca in sanul unei societati secrete, cu intreg misterul si familiaritatea aferente. Asta era temperatura salii in care Lucian Ban a pasit pe scena.

Pianist acum stabilit la New York, Lucian Ban a fost apreciat in repetate randuri ca facand parte din aceeasi liga cu Vladimir Horowitz sau Bill Evans. Canta cu Elevation, Asymmetry si Tuba Project, proiecte in care e implicat alaturi de muzicieni precum saxofonistul Abraham Burton sau Bob Stewart - nume care noua e posibil sa nu ne fie intru totul familiare, dar care rasuna intr-o maniera speciala peste ocean si oriunde pe continentul universal al jazz-ului.

Catalizat de distanta de Romania, Lucian Ban descopera sensibilitati ascunse ale muzicii lui Enescu - un nume al muzicii noastre clasice care iarasi fie nu ne spune nimic, fie ne starneste o mica alergie, ca in fata unei imagini iconoclastice care ne-a fost livrata neapetisant, in maniera eminesciana. Lucrand alaturi de contrabasistul John Hebert, Ban reuseste sa puna cap la cap cateva piese de jazz experimental construite pe influente enesciene. Cantate la New York, reorchestrarile au starnit raspunsuri coplesitor pozitive: americanii i-au iubit. Institutul Cultural Roman face apoi, in seara zilei de 22 septembrie, un lucru care echivaleaza cu o nesperata transfuzie de energie: ii aduce in fata romanilor.