Maratonul meu 1991-1992
Foto: Arhiva personala

Amintiri din studentie: Inceputul maratonului meu (1)

de Imperator CampusNews

Marţi, 8 martie 2011, 10:14    NEWS | ARTICOLUL TAU

Print YM E-mail Mai mare| Mai mic Comentarii

Prima oara am iesit din tara in 1991, iar saltul a fost lung si violent – am plecat in Olanda, ca student la bursa. Acum poate, socul nu ar fi acelasi, dar pentru un pusti de 19 ani, pentru prima oara iesit dintr-o Romanie ancorata inca in comunism, amintirile sunt de nesters, de aceea o sa va povestesc inceputul maratonului meu.

1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht.

Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE), iar bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege.

La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista. Am fost pe locul 6, asa ca am prins o bursa la Maastricht!

Epopeea vizei este o alta istorie

Din 1 august, de cand depusesem de viza, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moaste ale Ambasadei Olandei la Bucuresti. Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine.

Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane, aveam fantezii cu ceremonii grandioase, orchestre, artificii, show a la americaine. Dar pana atunci, zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam cu coada intre picioare, uitandu-ne insa la cozile monstruoase de la ambasada germana de peste drum, felicitandu-ne totusi ca erau doar cateva suflete in fata ambasadei olandeze.

Si a venit ultima zi, vineri, 30 august. Din nou raspuns negativ. Am plecat aproape cu plansul in gat, ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea. Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, iar a treia colega era conducea o prietena la gara. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza.

Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase deja viza, Alina astepta si dupa mine, in fata ambasadei a franat ca in filme politiste, o Dacie care o aducea pe Lavinia.

Cea de-a 5-a colega, Roxana nu venise. Am primit viza, lumea era noastra, ajungeam la timp si topaiam in fata ambasadei fericiti cu stampila in pasaport. A aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii. L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea mult ravnita viza. Aveam toti vizele! In 2 zile, duminica plecam!

Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni.

Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare dintre noi venisera zeci de oameni, plonjam in necunoscut, dincolo, in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada. Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an, pana la cutit si furculite. Si nu eram cu bagajul cel mai greu.

Socul va fi insa la sosirea la Amsterdam. Dar despre asta, va voi povesti maine!
Citeste mai multe despre     |   |   |   |   |   |   |   |   | 

  
1982 vizualizari

VIDEO
Niciun videoclip
FOTO
Nicio imagine

TOP5

Ultimele
stiri
    Nu există niciun articol deocamdată în această categorie
A apărut o problemă pe server