Interviu cu filologul Rodica Zafiu despre cuvinte la moda, snobism si clisee

de Lucian Popescu HotNews.ro

Marţi, 24 iunie 2008, 13:59    NEWS | INTALNIRI ONLINE

Rodica Zafiu: A spune că limba română „se strică” este complet exagerat. Foto: DGP / Hotnews

Limba reflecta preocuparile, cultura si metehnele lumii noastre rapide si superficiale. Ascultand cum se vorbeste, citind cum se scrie, filologul este cel care ne dumireste mai bine pe ce lume ne aflam. Cititi un interviu cu Rodica Zafiu, profesor la Facultatea de Litere, despre cateva cuvinte la moda, snobism si clisee. Toate intrebarile adresate au fost preluate din comentariile cititorilor Hotnews.ro

Va invitam sa deschideti noi dezbateri si si sa ne propuneti noi teme de interviuri pe Forum

Care sunt astăzi, în această lume rapidă şi superficială, satisfacţiile şi insatisfacţiile unui profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti?

Încep cu insatisfacţiile. Din păcate, având în vedere prestigiul de moment al diverselor profesii, mulţi studenţi care altădată ar fi venit la noi se duc acum la alte facultăţi. Aflu de marea concurenţă de la Ştiinţe Politice, unde se înscriu mulţi studenţi cu aptitudini pentru ştiinţe umaniste şi care ar fi fost şi la noi foarte buni. Dar, de la Litere, ei se gândesc că vor ajunge profesori de română, meserie nu prea bine cotată în momentul de faţă, pe când absolvind Ştiinţele Politice vor deveni ceva – nu se ştie exact ce – ceva la modă, internaţional, de succes.

Avem o concurenţă mai redusă în ultimii ani.Mulţi studenţi care vin la Litere sunt în continuare dintre cei pasionaţi, dar alţii se înscriu aici cam din întâmplare. Totuşi, eu cred că formăm nu doar profesori de română – lucru, de altfel, foarte util – sau scriitori, ci şi oameni competenţi în folosirea limbii române şi mai ales oameni cu o gândire critică. Lucrăm foarte mult cu studenţii pentru dezvoltarea capacităţii lor interpretative, nu îi punem să înveţe teorii pe de rost. Îi învăţăm să vadă subtextul, să înţeleagă că un lucru poate să fie spus în multe feluri sau că sub o afirmaţie se poate ascunde o alta. Cred că astfel formăm oameni care pot avea succes în multe domenii - publicitate, relaţii publice, radio şi televiziune etc.

La ce bun oamenii competenţi în vorbire şi în scriere, în aceste vremuri?

După etapa tulbure în care era important să spui primul, cel mai repede, oricât de prost, ceva, va reveni o stare a concurenţei fireşti. Şi atunci modul în care vei spune ceva va conta. Sigur că avem nemulţumiri când vedem că ajung în posturi de conducere oameni care nu ştiu să vorbească. Dar, când piaţa va fi saturată, cel care ştie să vorbească, vorbitorul cel mai competent, va avea avantaje. Pe cine aţi alege dintre doi oameni aparent egali, în situaţia în care unul are un CV cu greşeli de exprimare sau de scriere?

Sunt mulţi cei care folosesc sintagma „ stricarea limbii”. Ce înseamnă a se strica limba? E posibil să se strice limba română?

E o posibilitate extrem de redusă. Conceptul de „stricat” este unul evaluativ şi discutabil. Din punct de vedere ştiinţific, considerăm doar că limba se modifică, este într-o schimbare permanentă. Când cineva numeşte schimbarea „stricare”, e vorba, de cele mai multe ori, de o apreciere subiectivă, de exprimarea unui sentiment. Sigur că putem spune că o limbă riscă să se piardă, să se degradeze, când – sub influenţa altei limbi - ajunge la stadiul de creolă, în care gramatica se simplifică iar cuvintele sunt total amestecate. Dar stadiul acesta este foarte greu de imaginat pentru o limbă de cultură ca româna, care are o literatură, dicţionare, instituţii culturale. A spune că limba română „se strică” este complet exagerat. Unele dintre schimbările care acum îi sperie pe unii au să dispară, altele au să se integreze.

Pentru ce merită să ne batem ca să avem o limbă frumoasă şi care sunt pericolele care o ameninţă?

Eu m-aş bate în primul rând pentru o şcoală care să ştie să transmită esenţialul. Lucrurile cele mai supărătoare, neglijenţele în exprimare, erorile flagrante de punctuaţie şi ortografie sunt în sarcina şcolii. Am tot spus lucrul acesta: şcoala noastră nu-şi ierarhizează obiectivele. Cere foarte mult şi, de fapt, obţine foarte puţin. Dacă am avea mai puţine mari pretenţii, dacă am renunţa la orgoliul de a face lucruri foarte subtile, comentarii savante şi formulări de teoretician al literaturii, poate că mai multă lume ar ieşi din şcoală ştiind unde se pune virgula. În fond, româna n-are dificultăţi mari de scriere şi depăşirea lor ar putea fi definitiv deprinsă din şcoală.

O altă problemă - care devine îngrijorătoare - este neglijenţa. Neglijenţa în modul de a scrie şi neglijenţa în amestecarea registrelor. De pildă, cineva trimite prin e-mail o scrisoare oficială care începe cu „Bună” şi termină cu „Pupici dulci”, doar pentru că aşa avea setat formatul de scrisoare şi nu s-a obosit să verifice ce a scris.

Vedem la Parlament, în ziare, la televiziune înjurătura amestecată cu formula elegantă, argoul cu vorbirea înaltă: se creează astfel un haos, care, de altfel, e un haos al societăţii, reflectat în limbă.

Tot neglijenţă este şi scrisul fără diacritice româneşti. Evident, sunt situaţii de comunicare - chat, e-mail - în care e normal să nu le foloseşti, pentru că asta-i convenţia, în bună parte impusă de limitele sistemului. Dar pe site-ul unui minister nu e admisibil să apară texte fără diacriticele româneşti, pentru că acolo mijloacele tehnice există şi nu e vorba de o comunicare rapidă, ci de un mesaj care va rămâne vizibil mult timp, deci trebuie să respecte ortografia românească.

Adolescenţii vorbesc din ce în ce mai mult în engleză. În ţările din Nordul Europei e ceva obişnuit ca adolescenţii să vorbească între ei doar în engleză. Ne ajunge engleza?

Uităm că Europa e lungă şi lată. Ţările din nord au îmbrăţişat într-adevăr engleza într-o mare măsură, ţările din sud mai puţin. Dacă am compara Olanda cu Italia, am vedea cât de diferit e gradul de folosire a englezei.

Sunt cititori ai Hotnews.ro ce acuză folosirea cuvântului „locaţie” în diferite texte. Cu ce sens ar trebui folosit?

Nu poţi alunga împrumuturile necesare şi nici chiar împrumuturile la modă, pentru că, dacă acestea încep să circule, înseamnă că nu sunt cu totul inutile: înlocuiesc o formulă mai lungă, se specializează pentru o nuanţă de sens, conotează ceva suplimentar. Cuvântul „locaţie” este mai precis decât cuvântul „loc”, într-un context de tipul: „pentru un utilaj s-a găsit o anume locaţie”. Folosirea cuvântului cu sensul de „(am)plasare” este deci justificată. Nu poţi să aduci ca argument împotrivă DEX-ul, a cărui ultimă ediţie datează din 1996. De atunci au intrat în limbă multe cuvinte noi.

Dar nu trebuie să acceptăm ca „locaţie” să înlocuiască termenul „loc”, în exemple ridicole, de felul „ Cei doi îndrăgostiţi şi-au vorbit într-o locaţie din pădure”. Sunt multe cuvinte la modă, folosite în exces şi în contexte nepotrivite.

Rodica Zafiu: În ierarhia mea negativă, „provocare” ocupă primul loc Foto: DGP / Hotnews

Dar „a aplica” cu sensul de a candida sau de a depune o cerere pentru o bursă, de  exemplu?

Cred că e dintre cele pe care le putem folosi. M-a deranjat şi pe mine folosirea lui, la început, dar e un cuvânt care de fapt a umplut un gol, s-a specializat pentru un sens mai precis decât „a cere”, respectiv pentru „a depune o cerere pentru o bursă”. Altele sunt însă inutile.

Totuşi, există o reacţie împotriva excesului de împrumuturi chiar din interiorul limbii. De pildă, „ a downloada” este un barbarism care s-a folosit insistent la început, după care mulţi au început să spună „a descărca”, fară ca vreo academie să le fi impus lucrul acesta. Putem avea încredere că limba va selecta soluţiile mai bune. Uneori va rămâne anglicismul pe care nu-l mai simţim ca un corp străin, alteori traducerea lui. Astăzi se spune „calculator” de mai multe ori decât „computer”.

Multe anglicisme sunt acceptabile în jargonul de specialitate. E normal ca oamenii care fac parte din grupuri restrânse, cu preocupări comune, să folosească un limbaj special, limbajul meseriei. Problema apare când acest jargon pătrunde în limbajul comun.

Jargonul are o funcţie practică, dar e şi un semn de apartenenţă. Când anglicismele sunt doar un mod de a arăta că faci parte dintr-un cerc de cunoscători, folosirea lor poate fi foarte supărătoare, pentru că este exagerată, inutilă, ornamentală.

Daţi-mi un exemplu de foarte proastă folosire a limbii…

Cel mai mult îmi displac calcurile lingvistice. Anglicismele le vezi că-s anglicisme de la o poştă. Calcurile inutile (mascate în cuvinte care ne sună familiar) sunt cele care mă enervează cu adevărat. De pildă, cuvântul „dedicat”. Îl întâlnim peste tot: „public dedicat”, „ascultători dedicaţi”, „studenţi dedicaţi”. Poate să însemne foarte multe lucruri, în funcţie de context: „dăruit”,  dar şi „specializat”, „restrâns la un anumit domeniu” etc. Se creează confuzii, inclusiv cu folosirea lui deja fixată („consacrat”, „destinat”). Lărgirea sensului mi se pare în acest caz complet inutilă. La fel, pentru „determinat”. Nu aduce nimic nou faţă de „hotărât”, dar îl  întâlneşti în tot felul de prezentări: „e o persoană determinată, activă, comunicativă”. În asemenea cazuri, e vorba doar de modă şi de snobism.

„Deosebit”?

„Deosebit” se foloseşte în exces încă de prin anii ’70. E un termen cu sens pozitiv, vag şi clişeizat. Din fericire, astăzi e destul de ironizat.

În ierarhia mea negativă, „provocare” ocupă primul loc (şi „top”, dar cu el ne-am mai obişnuit). În limbajul afacerilor, al publicităţii şi chiar în conversaţia curentă, totul e o provocare: „Dacă mă chemaţi duminica la serviciu, pentru mine va fi o provocare”, „ Am căzut la examen, ceea ce constituie o adevărată provocare.” E un cuvânt-umbrelă, un clişeu care acoperă tot ce (în mod ipocrit) nu vrei să caracterizezi ca negativ.

În cărţile motivaţionale sau pentru agenţii de vânzări „challenge” e un cuvânt pe care îl întâlneşti pe fiecare pagină de trei ori. Aceste carţi se citesc mult.

Când „provocare” a apărut mai întâi cu sensul calchiat după cuvântul englezesc, efectul a fost straniu, pentru că în română termenul avea în primul rând înţeles negativ („aţâţare”, „sfidare”). A fost nevoie de un efort pentru a-i schimba sensul în ceva pozitiv. De fapt, şi challenge în engleză, şi provocare în română sunt clişee, aparţin unei limbi de lemn. Nu doar prin repetare, prin frecvenţă, ci şi pentru că ascund o simplificare ideologică, nişte automatisme de gândire. Mă enervează cuvântul „provocare” pentru că văd în el un algoritm: trebuie să am o atitudine „pozitivă”. Sigur, sistemul poate să funcţioneze şi aşa, într-o „limbă de lemn” în care totul e previzibil. În comunism, lumea folosea tot felul de formule fără să se gândească ce înseamnă, pentru că aşa trebuia, pentru a se autoproteja sau pentru a obţine poziţii şi avantaje. Astăzi, cineva speră că va fi angajat dacă foloseşte noile formule magice: „doresc noi oportunităţi pentru a progresa în carieră”, sau „prefer un mediu de lucru provocator”, sau „sunt complet flexibil”. Sunt clişee care sună strident în română şi dau impresia că omul nu mai comunică, le pronunţă fără să mai gândească. Bun, poate că societatea vrea să funcţioneze pe principiul „Eu ştiu că el ştie ce trebuie să spună”, dar cred că e bine să funcţioneze şi pe principiul „Vreau să văd că omul acesta gândeşte.”

Dar în ceea ce priveşte scrierea cuvintelor din limba engleză? Mie, unuia, mi-e imposibil să scriu „sit” în loc de „site”. E o greşeală?

Aici e o problemă de atitudine culturală şi e clar că tendinţa actuală este de a lăsa cuvântul ca în limba de origine. Arăţi că ştii engleză, că respecţi originea cuvântului, intri într-un sistem internaţional în care cuvintele se recunosc chiar dacă fac parte din limbi diferite.

 N-a fost întotdeauna aşa. Multe dintre franţuzismele pe care le folosim astăzi s-au adaptat grafic foarte bine; scriem, de pildă, fără probleme, „veioză”, „şansă”, „antet”. La fel de bine integrate sunt şi mai vechile împrumuturi din engleză: „meci”, „gol”, „hol”, „gem”. Acest gen de transcriere nu se mai acceptă însă (decât în glumă) pentru noile împrumuturi. De aceea, DOOM-ul din 2005 a revenit asupra unor propuneri de adaptare, faţă de ediţia din 1982. De pildă, în 1982 se propunea forma „cocher” pentru numele rasei de câini. Nimeni nu a urmat această prescripţie şi acum s-a revenit oficial la forma „cocker”.

E clar că tendinţa actuală este de a nu adapta, dar acest fapt ne pune în mare dificultate. Limba română are flexiune şi alternanţe care modifică grafia engleză. Când formezi pluralul de la „bodyguard”, cum îl scrii? „Bodyguarzi”? Sau de la „boss”? Sunt probleme foarte mari, care duc inevitabil către un caracter hibrid, de tranziţie al adaptării grafice. Lingviştii propun soluţii pentru fiecare cuvânt în parte, soluţii care vor fi validate sau nu. Sunt cazuri de cuvinte care nu se adaptează, de pildă „computer”. Sunt foarte puţini cei care l-ar scrie „compiuter”. Îl scriem şi îl pronunţăm ca în engleză, de foarte multă vreme.

Nu există soluţii ideale, chiar dacă unii îşi închipuie că e foarte simplu ca Academia să dea o regulă care să spună că de mâine toate cuvintele se scriu într-un anume fel.

Nota Redactiei:

Va invitam sa deschideti noi dezbateri si si sa ne propuneti noi teme de interviuri pe Forum