În toamna anului 1916, odată cu refugiul Institutului Pedagogic-Teologic din Sibiu filosoful Lucian Blaga, pe atunci un ilustru anonim, venea să-și facă studiile la Oradea. Scurta sa petrecere în umbra art-nouveau-ului de pe Corso e un prilej de fine radiografii: „Un oraş trepidant, mie necunoscut până atunci şi cu cel puţin o stradă de izbitoare eleganţă. Se simţea din toate că eram într-un ţinut unde pusta interferează cu românismul estompate amândouă de enclavele unei societăţi fine şi decadente” Nu e singurul care a simțit aburul lubric care pândește acest capăt de țară: „Stătea acest oraș în fereastra vestică a Ardealului, cu spatele la Apuseni, ca o cântăreață de șansonete plină de șarm franțuzesc, ușuratică, dar obraznic de talentată. Cel ce studia aici și realiza ceva, putea porni cu curaj să-nfrunte lumea...”(Dutka Akos)
La o sută de ani distanță Oradea pare să nu-și fi părăsit vechile ispite și, prinsă între pojghița de strălucire academică și dorința de afirmare a unei elite de strânsură, a pus pe picioare o instituție de învățământ superior care poartă, de voie de nevoie, marca „unchiului” Teodor Maghiar. Mulți sunt azi judecători intransigenți ai faptelor „bătrânului” și între ei recunosc destui dintre aceia care se înghesuiau ieri să-i sărute pulpana. Să stiți că asta nu e o metaforă: în urmă cu câțiva ani, aflat la o Universitate din Franța mi s-a spus că unii ar fi avut parte în orașul de pe Crișuri de scene care aminteau de Evul Mediu. N-am nici un motiv să pun la îndoială spusele lor, deși în ce mă privește, l-am întâlnit pe Rector doar în câteva momente de nemotivată bonomie. L-am văzut pe Domnia sa gratulând cu zglobie inconsistență inși excedați suav de propria impostură sau perorând la limita de jos a sintaxei despre calitatea învățământului superior la Oradea. Tuturor acelora care îi reproșează azi lipsa de morală, după ce au ospătat pe săturate din fondurile alocate suspect de un prea naiv Minister al Educației, aș vrea să le propun un târg